Sunt părinte în fiecare secundă. Am o datorie în fiecare secundă să cresc un om echilibrat, care să își găsească locul în lume, cu încredere și curaj.

Sunt părinte când mă joc cu copilul, când râdem în hohote împreună, când mă mângâie cu mâini mici, când îi aud vocea strigându-mă prin casă sau când face ceva pentru prima dată și inima îmi bate poc-poc. Un părinte cald și empatic, cu ton pozitiv.

Dar sunt părinte și când copilul plânge că vrea să coboare din metrou la fiecare stație, când aruncă de zeci de ori la rând jucăria, când se trântește pe jos că brusc nu îi mai place geaca preferată, când se poartă agresiv cu un copil sau când pare că brusc nu mai aude nimic din ce zic sau nu vrea să fie ținut în brațe. Același părinte calm și empatic, cu ton pozitiv.

În momentele acestea vreau mă simt părinte mai mult ca ca oricând. Am o datorie: de înţeles, de empatizat. Situațiile dificile sunt un mesaj subliminal pe care copilul îl transmite, având nevoie să îi răspund cu afecțiune, cerând afecţiune. În situaţiile acestea, aparent pare că cel mic domină momentul şi că face ce vrea. Poate fi frustrant, enervant. Am citit despre mame care spun că nu se pot controla să nu ţipe la copil sau mai rău.

Ce-ar fi să mutăm focusul de pe modul în care ne simțim noi în relația cu copilul, în momentul respectiv, pe copil și pe ce simte el, pe înțelegerea reacțiilor lui? Să avem clar în minte că un copil nu are nimic personal cu noi, nu vrea să ne demonstreze cum se impune, nu are intenții rele, ascunse, nu vrea să ne enerveze, reacțiile lui agresive vin mai degrabă din teamă, din stres, din neîncredere, din nevoia de conectare cu părintele.

De fapt, cere ajutor în a-și gestiona frustrările acumulate sau încearcă să își reconfirme limitele setate de părinte și de care are nevoie pentru înțelegerea lumii în care trăiește.

De multe ori, părinții se concentrează pe situațiile pozitive din care un copil are de învățat, când unele dintre cele mai mari dovezi de afecțiune, siguranță și echilibru pe care le putem oferi sunt momentele în care copilul este într-un moment dificil. Răbdarea noastră, modul în care ne conectăm şi modul în care îi arătăm că îl înţelegem creează punţi solide pentru viitor şi diminuează potenţialul apariţiei situaţiilor dificile.

Când am conștientizat că fiecare moment de interacțiune cu fetița mea este un mesaj din partea ei, la care așteaptă un răspuns, cum altfel, decât empatic, am devenit mult mai echilibrată în reacții și mult mai înțelegătoare față de momentele tensionate, din orice motiv ar veni ele (suferință fizică, stres acumulat, oboseală). Cred că acesta e elementul cheie: conștientizarea rolului esențial pe care îl ai ca părinte și, implicit, mutarea focusului pe ce simte copilul.

Fac asta de când era mică. Aveam după-amieze în care stăteam și două ore să adoarmă. Nu mă enervam, știam că rolul meu e să o ajut să se liniștească și să adoarmă și îi ofeream cât de mult calm posibil. Acum, că a crescut, are momente când plânge din nimic. Dar știu că e obosită și mă grăbesc să mergem la somn. Alteori ia decizii cu care nu e neapărat de acord, dar pe care le acceptă, cum ar fi să dea înapoi o jucărie care îi place mult. Peste câteva minute poate să pară că plânge din nimic. Știu că nu s-a eliberat de situația anterioară și sunt lângă ea, consolând-o, până se descarcă.

Pentru asta mă documentez mult despre parenting, să știu dinainte cum să gestionez o situație, citesc despre etapele de dezvoltare ale copilului, să înțeleg prin ce trece, care sunt perioadele de achiziții, la ce activități să îl expun, analizez momentele dificile din timpul zilei și discut cu soțul meu cum am fi putut să procedez mai bine într-o situație în care simt că nu am reacționat corect.

Parentingul este o stare asumată, conștientizată. Acesta este punctul meu de plecare în meseria asta non stop grea şi frumoasă de părinte.