Cred că la aproape două luni după ce am născut, fetița noastră a început să plângă, seară de seară, începând cu ora 10 sau 11, mult și neconsolat, după care urma o perioadă de “ce să-i mai fac să adoarmă” până pe la 2 – 3. Da, avea colici, pentru că definiția spune clar: plâns mai mult de 3 ore pe zi, mai mult de 3 zile pe săptămână, pentru aproximativ 3 săptămâni (la noi cred că au durat vreo 2).

M-am dus să mă documentez. Am eliminat din start orice durere de burtică, pentru că ne era clar că nu avea crampe, nu strângea piciorușele. Nu îi era frig, nici foame, și nici prea cald, nu o deranja niciun fir de păr sau vreo etichetă de la body. Pampersul tocmai era schimbat. Și tot citind despre plânsul neconsolat al bebelușilor, am identificat și cauza: suprastimulare. Totul se potrivea perfect situației noastre. Unii bebeluși fac față mai greu procesării stimulilor de peste zi. Când am realizat asta, parcă am acceptat mai ușor momentele gălăgioase și dificile din noapte.

Una dintre dificultățile situației a fost generată de presiunea celor din jur –  cum să explic altor persoane că fetița noastră plânge, aparent, din nimic, și că nu sunt de acord cu decodarea greșită a ce înseamnă colici.

În România, înca există prejudecata că plânsul este cauzat de colici și colicile sunt durerile de burtică. Iar doctorii prescriu picături peste picături, pentru că nu își fac efectul garantat și trebuie luate pe încercate, până când, cine stie, poate unul dintre medicamente va funcționa mai bine. Însă nu toți bebelușii care plâng au dureri de burtică. Pe site-urile de afară se explică foarte frumos semnificația reală a colicilor. Cel mai mult m-a ajutat purplecrying.info, pentru că pur și simplu mi-a devenit mult mai clar ce se întâmplă. Am apreciat că, deși au un program contra cost, au și foarte multă informație utilă, la liber. În secțiunea Soothing prezintă câteva metode de calmare a bebelușilor.

După ce am înteles care ar putea fi cauza plânsetului fetiței mele, am mai făcut un pas în acceptarea acestui moment, odată cu lectura, venită la momentul oportun, a cărții Alethei Solter, The Aware Baby. Abordarea Alethei Solter a fost o revelație pentru mine și am înțeles că plânsetul este eliberator și nu trebuie oprit. Mai mult, poate fi încurajat. Deși este ușor radicală, nu m-a deranjat, pentru că am citit-o urmând sfatul multelor review-uri, în care se recomandă să iei din teoria ei ce și cât ți se potrivește. Dar despre detalii legate de perspectiva Altethei Solter, cu altă ocazie.

Așadar, bebelușul are nevoie să se elibereze de stresul de peste zi și este normal ca plânsetul să fie singura metodă să o facă, acum, când abia a intrat în lume și asta este singura modalitate de a comunica. Mie mi-a fost mai bine și, ca atare, și fetiței, când am început să privesc cu detașare plânsetul repetat  (nu fără să îmi pese, dar fără să mă consum), când am acționat în ideea că rolul meu nu este să îi opresc plânsetul, ci să o ajut să treacă peste acest moment dificil, oferindu-i o voce calmă și căldura brațelor, un legănat pe picioare sau un cântecel drăguț (și ce am mai putut inventa, pentru că nu funcționa același lucru seară de seară) și dacă îi vorbeam ușor, semn că o înțelegem.

Iar când am simțit că sunt epuizată de nopțile nedormite, am avut un gând încurajator, lecția pe care o știe orice mămică: este doar o etapă, va trece.