Noi mergem în parc cu copiii, nu copiii cu noi
De câte ori merg în parc cu fetița, plec fără un plan anume. Azi vrea la locul de joacă, mâine s-ar putea să își dorească să alerge prin iarbă, iar peste două zile, după nici 5 minute, ar putea cere acasă. Timpul nostru în parc nu e al meu, e al ei. Ea decide ce vrea să facă, în ce leagăne, tobogane și alte minunății moderne vrea să se dea, cât timp vrea să zăbovească într-un loc, dacă vrea să stea desculță sau încălțată.
Dar mă uit la alți părinți și mi se pare că unii dintre ei ies în parc pentru ei, nu pentru copii. Hai, te dai în leagănul ăsta? Vino și aici, în tobogan! Nu mai stăm aici în parc, hai dincolo! Nu te da în trenuleț, că e urât! Acolo e praf, nu atinge!
Am impresia că unii părinți pornesc prin parc ca într-o cursă contra cronometru și au de bifat cât mai multe obiective. Remarc asta mai ales în IOR/ Titan, care este un parc mare și cursa e și mai palpitantă. Păi cum ar fi să mergi în ditamai parcul și să rămâi la un singur loc de joacă, cel mai mic? Ce grozav de plictisitor. Da, pentru părinte. Dar ce palpitant pentru copil, care poate repeta o mișcare de câte ori își dorește, care poate exersa în fel și chip, care poate a prins, în sfârșit, loc să se dea pe toboganul preferat de multe ori la rând. Copiii învață făcând iar și iar și iar un lucru. Noi gândim cu mintea de adulți: toboganul e prea scurt, nu alunecă; leagănul ăsta scârțâie, parcul ăsta e de copii mici și tot așa. Dar ce ne costă să îi lăsăm copilului libertatea de a alege? Mergem cu el în parc pentru că e mic să îl lăsăm singur. Dar nu e prea mic să decidă unde și cu ce se joacă (nu mă refer aici la situațiile riscante). Mergem cu copilul în parc, nu luăm copilul după noi în parc. Pentru turul parcului, contra timp, fără comentarii și revoltă, e mai potrivit un cățel.
Eu am impresia că după acest circuit al parcului, copilul vine acasă încărcat de frustrări, obosit și iritat, iar părintele fericit că și-a diversificat ieșirea și mulțumit de ce locuri interesante i-a arătat copilului. Când de fapt ar trebui să fie invers: copil fericit, mulțumit și părinte obosit, terminat.
Fix asta am auzit și eu ieri, tot în IOR la locul de joacă de lângă trenuleț…hai sa coboram din leagănul ăsta ca este urât..și apoi către ta-su: dă-o în balansoar. Un copil care mergea singur și putea sa aleagă….Fața micuței când a coborât din leagăn. …uff… Da, cred ca suntem prea ocupați ca sa ne mai uitam la copii noștri când spunem un lucru de genul ăsta. …și prea ocupați ca sa ne bucuram împreună cu ei…și sa bifam ieșirea în parc…