Nu am să-mi întreb niciodată copilul dacă mă iubește, pentru că, dacă va simți nevoia să îmi spună, sunt sigură că o va face. Iar să întreb pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata, nici nu vreau să aud, mi se pare o absurditate. Ca și coalizarea copilului cu un părinte în fața celuilalt.

În schimb îi spun și o să continui să îi spun cât de tare o iubesc. Pentru că vreau să o simtă și să o audă, să nu aibă nicio ezitare în privința asta. Poate și pentru că eu provin dintr-o generație de copii cărora nu li s-a spus de către părinți te iubesc . Și, în general, emoțiile și sentimentele trăite puternic erau suprimate. (Deşi asta nu înseamnă că nu ştiu că părinţii mei mă iubesc)

Fetița mea are doi ani și abia a învățat să exprime o parte din ce simte – are deja în vocabular vreau, nu vreau, imi place, nu îmi place. Te iubesc nu este încă în vocabularul ei, deși cred că a început să înțeleagă că e o chestie cu iubirea. Îi zic des că o iubesc tare și cred că s-a obișnuit deja și suportă cu stoicism toate asalturile în care o îmbrățișez strâns sau o pup mult – mult, nu prea protestează. Doar dacă mă apucă dragul de ea atât de tare când tocmai se joacă și, recunosc, merit să fiu înlăturată cu un gest de respingere gen mama, lasă-mă, am treabă. Dar ce să-i faci, cum să nu mor după ea când o văd cum face ea acolo chestii și cum a crescut și câte știe așa, parcă deodată.

Deși nu îmi spune că mă iubește, în sufletul ei știu că îi este bine cu mine.

O simt seara, înainte de culcare, când stă așa, gata să adoarmă, cu fundulețul la mine și deodată se întoarce, se bagă în mine și îmi spune cu drag: mami.

O simt când o țin în brațe și îmi lipesc fața de fața ei, iar ea rămâne acolo, nu și-o mai dezlipește.

O simt când mă uit în ochii ei și îi zâmbesc și ea îmi întoarce zâmbetul cu o privire complice, ca aceea pe care o împart doi oameni care își vorbesc fără cuvinte.

O simt când stăm uneori întinse și ne uităm una în ochii alteia ca doi îndrăgostiți.

O simt când îmi trece cu vederea că o calc, mă așez pe părul ei, mai că îi bag degetul în ochi, dăm cap în cap, o apuc prea tare de mână, dau peste ea când mâ întorc. Nu se supără niciodată pe mine și parcă și suferă mai puțin decât dacă s-ar lovi singură.

O simt când vin seara acasă și uneori începe brusc să fie capricioasă și țâfnoasă și izbucnește în plâns și știu că a avut o zi grea și are nevoie să se simtă confortabil să se descarce.

Fetița mea nu îmi spune te iubesc, dar eu ştiu că în sufleţelul ei de 2 ani creşte dragostea pentru mama.