Întotdeauna m-au fascinat hainele proaspăt spălate, întinse la uscat. Dar nu atât hainele, pe care le analizez în balcoanele vecinilor, pentru că spun fără voie un fragment din viața lor, cât procesul de întindere a lor pe sârmă.

Când eram mică, una dintre treburile casnice (ușoare) care îmi revenea era să întind hainele. Îmi inventam mereu un joc, ba că expun hainele la un magazin, ba le întindeam pe categorii, orice ca să pară treaba mai distractivă. Și chiar era, nu cred că am încercat vreodată să mă sustrag de la activitatea asta. În timpul liber dintre două spălări (pe vremea copilăriei mele nu se punea una – două mașina la spălat, se alterna spălatul semi-automat cu spălatul de mână), așadar când aveam pauză de întins haine, stăteam la geam și studiam vecinele ce obiceiuri au, pentru ca sunt diverse stiluri de întins hainele – marginile agățate de cârlige, cu haina întinsă perfect sau lăsată să atârne în jos, haina îndoită de la mijloc etc etc. Stăteam la etajul doi și pe zona verde din fața blocului era o culme de rufe, unde veneau vecinele cu aer de gospodină, astfel că aveam frecvent material de studiu.

Cât timp am încercat să rămân însărcinată (câțiva ani, adică) am privit cu inima frântă hainele copiilor, lăsate la uscat, atât de mici și drăgălașe. Am senzația că și privindu-le de la distanță poți să simți mirosul și neastâmpărul copilului. Mă întrebam dacă eu voi întinde vreodată haine mici, îmi părea greu de închipuit senzația pe care o ai în momentele alea. Cred că de la o vreme am încetat să mai trec prin suflet și să opresc toate neliniștile, cum am făcut cu multe altele legate de copii mici, pentru a mă proteja.

Înainte de a naște am primit multe hăinuțe mici, mici de la sora mea. Body-uri minuscule, șosețele în miniatură, bluzițe de păpușă – de mă întrebam ce copil încape în ele. Majoritatea au venit deja spălate și călcate și nu a fost nevoie să mă ocup eu. A fost cea mai bună soluție pentru că nu am putut să fac nicio pregătire înainte de naștere, stresată de sarcinile pierdute și de iminența de avort și apoi de naștere prematură care au făcut parte din cotidian pe perioada sarcinii.

După naștere, am întins hăinuțe de copil. Multe, mici, des. Cu teamă. Nu cu eliberare. Multă vreme nu am putut să simt minunea care mi se întâmpla pentru că aveam senzația că o să stric echilibrul minunat al vieții mele. Și întindeam hainele pe fugă, bucurându-mă și reprimându-mi bucuria în același timp. Simțeam mirosul detergentului special în body-urile ei mici și mi se părea că am parcurs un drum lung și întortocheat, dar că nu m-aș opri să fac o pauză, să simt bucuria. Dacă nu mai pot porni când vreau să o iau iar din loc?

În sfârșit am și eu hăinuțele mele mici de pus pe sârmă, pentru care aleg cele mai frumoase cârlige și pe care le-aș întinde ore, pe categorii, pe culori, pe nuanțe. Nu o zic cu satisfacție, ci cu o mare bucurie. Dar cât de greu este să simți nestingherit bucuria când vine atât de încet!